Ultima strofă conține antiteza fundamentală: „când pleci de tot, rămâi în noi.” Plecarea totală (moartea fizică sau dispariția pădurii ca obiect) nu este un sfârșit, ci o transcendență. Pădurea verde devine pădure interioară . Vieru reușește astfel o splendidă trecere de la concret la abstract, de la ecologie la ontologie.
Cea mai interesantă mișcare poetică are loc în strofa a treia: „când pleci din tine, o frunziș.” Lipsa verbului la sfârșit (elipsă) creează o echivalență directă. Plecarea din sine (a pădurii) se soldează cu o frunziș – adică cu o mulțime de frunze căzute. Aici, omul și pădurea își schimbă identitățile. A pleca din pădure înseamnă a te face frunză căzută, efemeră. Este o meditație asupra fragilității existenței. Cea mai interesantă mișcare poetică are loc în
Grigore Vieru scrie în această poezie o rugăciune laică. Printr-un limbaj aparent simplu, dar arhitecturat cu precizie de orfevrier, el transformă o întâlnire cu pădurea într-o lecție de metafizică populară. „Pădure verde, pădure” nu este doar un text despre natură; este un text despre cum natura devine cultură, iar memoria individuală devine istorie a neamului. Vieru ne învață că adevărata despărțire nu există acolo unde iubirea și asumarea sunt totale. A pleca din pădure înseamnă a te face